Alexandru Ioan Cuza

Drumul spre unire trece prin Congresul de la Paris din 1856, care încheie Războiul Crimeii și pune problema Principatelor pe masa marilor puteri. Urmează Adunările ad-hoc din 1857, în care se exprimă voința de unire, și Convenția de la Paris din 1858, care stabilește cadrul politic. Textul Convenției prevede că Principatele Moldovei și Valahiei, constituite sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei", rămân sub suzeranitatea sultanului, cu puteri publice separate în fiecare principat.

Convenția lăsa deci două tronuri. Soluția găsită de politicienii români a fost alegerea aceleiași persoane în ambele. Adunările elective l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești la 24 ianuarie 1859. Marile puteri au recunoscut ulterior dubla alegere.

Urmează unificarea instituțională, încheiată în 1862 cu parlament și guvern unic la București, și apoi seria de reforme. Manualul le enumeră pentru perioada guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, între 1863 și 1865: Legea secularizării averilor mănăstirești, în 1863, Legea rurală, în 1864, și Legea învățământului, tot în 1864.

Secularizarea a trecut în proprietatea statului o pătrime din suprafața țării. Legea rurală a desființat claca și i-a împroprietărit pe țărani, deși cu suprafețe insuficiente. Legea învățământului a introdus obligativitatea și gratuitatea învățământului primar. În 1864 se înființează și Universitatea din București.

Modul autoritar în care au fost impuse reformele, prin lovitura de stat din mai 1864, a coalizat însă opoziția. Cuza abdică în februarie 1866, iar tronul e oferit unui prinț străin, ceea ce duce la venirea lui Carol.