Geții și tracii înainte de Burebista

Tracii ocupau un spațiu întins în sud-estul Europei, din Balcani până spre Marea Egee. Ramura lor nordică, geții, trăia la nord de Dunărea de Jos, între Carpați, fluviu și Pontul Euxin. Grecii i-au numit geți, romanii i-au numit daci, iar Strabon afirmă că vorbeau aceeași limbă. Denumirile diferite vin din direcția din care au fost priviți, nu dintr-o diferență etnică.

Cea mai cunoscută mărturie despre ei aparține lui Herodot, care în secolul al V-lea î.Hr. îi descrie drept cei mai viteji și mai drepți dintre traci. Herodot rămâne izvorul de bază pentru această perioadă, alături de Strabon și, mai târziu, de Ptolemeu. Toate informațiile despre geți vin din surse străine — ei înșiși nu au lăsat texte scrise.

Societatea getică se sprijinea pe agricultură, creșterea animalelor și meșteșuguri, cu un comerț care mergea până la coloniile grecești de la Marea Neagră. Comunitățile trăiau în așezări întărite, unele fortificate cu val de pământ și palisadă. Conducerea aparținea unor regi și șefi tribali cu autoritate locală, fără o structură centrală care să-i unească.

În plan spiritual, figura centrală era Zalmoxis. Herodot relatează credința geților în nemurirea sufletului. Sursele antice sunt contradictorii și greu de verificat, iar istoricii moderni discută în continuare dacă Zalmoxis a fost zeu, preot sau personaj legendar.

Importanța acestei etape stă în ce lipsește: puterea era împărțită între triburi, fără un centru de comandă. Din această lume fragmentată, dar înrudită cultural, va apărea în secolul I î.Hr. statul condus de Burebista.