Statul medieval românesc avea domnia ca instituție centrală, sprijinită de sfatul domnesc și de dregători. Domnul era stăpânul țării și, ca mare voievod, conducea armata. Biserica susținea autoritatea, iar viața se organiza în obști și, mai târziu, pe moșii. Autonomia internă s-a păstrat, dar a fost plătită cu tribut.
Structura politică a Țărilor Române urmează același tipar în Moldova și în Țara Românească. În vârf stă domnia. Domnul era stăpânul țării, avea prerogative largi în plan politic, făcea legi, judeca și, în calitate de mare voievod, exercita conducerea supremă a armatei.
Domnul nu conducea singur. Sfatul domnesc, format din marii boieri, îl însoțea în deciziile importante, iar raportul dintre cele două instituții a variat mult: domni puternici au impus sfatului voința lor, alții au depins complet de el. Dregătorii — vornic, logofăt, vistier, spătar — duceau porunca în teritoriu, strângeau dările și păzeau hotarele.
Biserica era al treilea pilon. Susținea autoritatea domnească, ținea evidențele, întreținea școli și copia cărți. Mitropolia Ungro-Vlahiei, întemeiată în 1359, marchează momentul în care organizarea religioasă capătă formă instituțională.
La bază stătea comunitatea. Obștea sătească reunea familiile unui sat, care stăpâneau în comun pășunile, pădurile și apele, iar terenul arabil era împărțit pe gospodării. Hotărârile se luau în sfatul bătrânilor, după dreptul nescris numit „obiceiul pământului". Cu timpul, obștile libere au fost tot mai mult înlocuite de moșii boierești, iar țăranii și-au pierdut dreptul de strămutare — în Transilvania din 1514, în Țara Românească din 1595, în Moldova din 1628.
În plan extern, formula care rezumă întreaga perioadă este că Țările Române nu au fost cucerite de otomani și și-au păstrat autonomia internă, dar au plătit un tribut anual către sultan. Autonomia a slăbit treptat, pe măsură ce tributul a crescut și numirea domnilor a trecut sub controlul Porții, proces care culminează cu domniile fanariote din secolul al XVIII-lea.
Domnia, ca instituție centrală, sfatul domnesc, format din marii boieri, și dregătorii cu atribuții precise în teritoriu. Biserica susținea autoritatea domnească și avea rol în administrație, educație și cultură.
Era stăpânul țării, făcea legi, judeca și, în calitate de mare voievod, conducea armata. Avea prerogative largi în plan politic, dar puterea reală depindea de raportul cu marea boierime.
În obști sătești, care stăpâneau în comun pășunile, pădurile și apele, cu terenul arabil împărțit pe gospodării. Hotărârile se luau în sfatul bătrânilor, după dreptul nescris numit „obiceiul pământului".
Nu au fost cucerite și și-au păstrat autonomia internă, dar au plătit un tribut anual către sultan. Autonomia a slăbit treptat, pe măsură ce tributul a crescut și numirea domnilor a trecut sub controlul Porții.
Toată programa de Istorie, pe muzică. 51 de piese, acces pe viață, 99 lei.
Preț de lansare până pe 30 septembrie 2026.